Strada Mărţişor a reprezentat o zonă semnificativă în istoria Bucureștiului, marcând o evoluție impresionantă de la mahalaua acoperită de vii din secolul al XIX-lea până la un cartier care a contribuit la extinderea orașului. Această stradă pornea din mahalaua Cărămidarilor, cunoscută astăzi sub numele de Parcul Tineretului, și cobora pe Dealul Piscului, actualul amplasament al Sălii Polivalente, până la Calea Văcărești, în fața fostei mănăstiri Văcăreşti, astăzi locul complexului comercial Sun Plaza.
Mahalaua Dealului Mărțișor, cunoscută anterior sub numele de Dealul Măicăneștilor, făcea parte din proprietatea Mănăstirii Văcărești. Acest teritoriu era acoperit de plantații de viță-de-vie care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost distruse de filoxera, o molimă a viței-de-vie. În primele decenii ale secolului XX, pe fondul parcelării terenurilor, tot mai multe familii de muncitori au ales să-și construiască case în această zonă, contribuind astfel la dezvoltarea treptată a Bucureștiului.
Cercetările preotului și scriitorului Mihai Tătărâm, fondatorul bisericii de pe strada Mărţişor în 1941, au dezvăluit numele unora dintre primii locuitori ai zonei. Acesta a documentat, după decenii de studiu în rândul comunității, primele împroprietăriri din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Printre acești primii locuitori se numărau Ion Pandele, Ene Deliu, Ghiţă Badea, Ion Stoica, Enache Stoica, Ion Simigiu, Ion Militaru și Constantin Şerban, strămoșii celor care aveau să transforme mahalaua într-un cartier animat. Ulterior, după 1870, zona s-a extins și au apărut alte nume, precum Tinca Creața, Mihalache Cârpaciu, Nae Căruțașu, Niță al Marghioalei, Radu Bucătaru, Florea Dulgherul, Ghiță Rotaru și Vasile Enache. Numele acestor oameni reflectau adesea ocupațiile lor, precum căruțaș, bucătar, dulgher, indicând o societate în care profesia era o componentă centrală a identității.
Denumirea “Mărţişor” a zonei are o poveste aparte. Mihai Tătărâm menționează în scrierile sale că aceasta provine de la vechiul obicei de 1 Martie, când fetele primeau mărţişoare pe care le purtau până găseau un pom înflorit. În zona Mărțișorului creșteau numeroși gherghinari, arbuști care înfloreau printre primii la venirea primăverii. Se spunea că fetele care își prindeau mărțișoarele de primii gherghinari înfloriți erau cele mai norocoase în dragoste, deoarece se credea că norocul lor va aduce sortitul mai repede în viața lor. Această tradiție a conferit locului o încărcătură simbolică și un nume care s-a păstrat peste timp.
După Războiul de Independență din 1877-1878, Bucureștiul a cunoscut o perioadă de dezvoltare semnificativă, introducându-se iluminatul public și transportul cu tramvaie trase de cai. Uzinele de gaz și apă au atras în oraș oameni din toate colțurile țării, iar Dealul Mărțișorului nu a fost ocolit de această transformare. Primele grupuri de oameni care s-au așezat în această zonă erau oltenii și ardelenii, cei mai cunoscuți fiind Constantin Șerban, Ion Militaru și Ion Simigiu. Acești trei olteni au construit pe strada Mărțișor un puț care a devenit celebru sub denumirea „Puțul celor trei olteni”. Alături de puț se afla o cruce de piatră pe care era inscripționat numele celor trei ctitori, amintind de obiceiul acelor vremuri de a marca astfel fântânile publice. În anii 1940, puțul a fost înlocuit cu o cișmea, care însă a fost ulterior dezafectată.
Un moment definitoriu pentru strada Mărțișor a fost în perioada 1928-1930, când scriitorul Tudor Arghezi a cumpărat patru pogoane de teren în această zonă. La scurt timp după încheierea Primului Război Mondial, Arghezi fusese închis la închisoarea Văcărești, situată vis-a-vis de strada Mărțișor. Fascinat de liniștea și frumusețea locului, Arghezi a decis să se mute aici, departe de agitația orașului. La acea vreme, în jurul străzii se aflau doar câteva case modeste, iar locuința pe care și-a construit-o a fost prima din zonă care dispunea de lumină electrică și apă curentă. Aceasta a impresionat vecinii, care l-au numit pe Arghezi delegatul lor în chestiuni edilitare. Datorită influenței sale, zona a cunoscut o dezvoltare semnificativă. Casa lui Tudor Arghezi a devenit, în timp, un loc de referință, fiind transformată ulterior în Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărţişor”, cunoscută astfel și în zilele noastre.
Tudor Arghezi a descris zona Mărțișor într-un mod poetic: „Cartier numit aşa din bătrâni şi aşezat pe marginea cea mai înaltă a Bucureştilor, peste drum de închisoarea Văcăreşti, care a fost o mănăstire, unde o fântână distribuia cu ciutură oamenilor obosiţi şi vitelor apa ei adâncă şi proaspătă. ‘Puţul celor trei olteni’ adormiţi întru Domnul, grădinari şi precupeţi din vechea luncă. În tăişul ei zboară pe o aripă uliul şi pluteşte barza peste o împărăţie de sălcii, plute şi grădini în care cântă cucul, mierla şi noaptea, la lună şi luceafăr, balta vastă strecurată între câmpiile de cimbru.” Această evocare a spiritului locului, publicată în 1943 în „Informația Bucureștilor”, surprinde esența și farmecul de odinioară al străzii Mărțișor, o imagine deopotrivă poetică și autentică a unei părți din vechiul București.
Astfel, strada Mărțișor nu este doar o simplă arteră a orașului, ci o filă de istorie care poartă cu sine poveștile oamenilor, obiceiurilor și transformărilor ce au avut loc în decursul a mai bine de un secol.
sursa foto: Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi
sursa: cartierulberceni.com
Comments are closed.