Întreaga operațiune a durat 2 ani, la finalul cărora presele au fost trimise pe bucăți în România cu transporturi speciale. Utilajele au fost apoi asamblate într-o uzină-unitate militară construită pe bulevardul Timișoara din București. În 1976, când presele au fost gata, a fost adus pentru consultanță și în mare secret suedezul trădător, care primise numele de cod “Cap Pătrat”. “Steaua” a fost una dintre cele mai mari și mai rapide operațiuni de spionaj ale Securității. Secretul a fost atât de bine păstrat încât locuitorii din cartierul bucureștean n-au știut niciodată că pe strada lor se fabrica diamante artificiale. Angajații nu aveau voie să povestească familiilor cu ce se ocupă. Erau verificați de agenți, filați și supravegheați în permanență.
Ion Mihai Pacepa, fostul consilier personal al lui Nicolae Ceauşescu, general, director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe şi Secretar de Stat în Ministerul de Interne, a făcut un gest paradoxal în 1978, fugind din România. Ajuns în America, Pacepa a publicat, 10 ani mai târziu, cartea „Orizonturi Roşii“, demascând astfel sistemul crimei organizate condus de Partidul Comunist Român şi Securitate.
Una dintre poveştile relatate de Pacepa a fost despre visul lui Ceauşescu de a vrea propria fabrică de diamante. “Stele”-era eufemismul pe care soţii Ceauşescu îi foloseau când vorbeau despre diamente. Amândoi erau fascinaţi de pietrele preţioase care puteau cumpăra orice. Atât de fascinaţi, încât au dezvoltat o relaţie de amiciţie cu Jean Bedel Bokassa, dictatorul centrafrican, doar pentru concesionarea unor mine de exploatare a diamantelor.
“În 1975, Ceauşescu l-a invitat pe Bokassa să facă o vizită oficială la Bucureşti, unde ofiţerii Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) i-au infiltrat în anturaj o româncă splendidă, Gabriela. După câteva săptămâni, la rugămintea lui Bokassa, Gabriela a fost trimisă la Bangui (capitala Republicii Centrafricane), cu unul dintre avioanele lui Ceauşescu, însoţită de unul dintre consilierii dictatorului român, Vasile Pungan. Acolo, ea a devenit Gabriela Bokassa, soţia româncă a împăratului Bokassa I a Imperiului Centrafrican (actualmente Republica Centrafricană). Ea era acum un fel de Mata Hari a României, pe care Ceauşescu o dădea ca exemplu de câte ori cerea DIE să infiltreze un agent la vârful obiectivelor sale operative. Datorită presiunii Gabrielei, Bokassa a concesionat exploatarea unei mine de diamante Guvernului român”, povesteşte Pacepa. Acesta aminteşte că, înfricoşată de barbariile lui Bokassa, românca a reuşit să fugă la Paris. Valizele pline cu bijuterii pe care le-a luat cu ea ar fi ajutat-o să înceapă o viaţă nouă, anonimă, în Franţa.
Pierderea Gabrielei a dus şi la pierderea concesiunii minelor de diamant, în Imperiul Centrafrican. Pasiunea pentru diamante nu a dispărut însă odată cu pierderea minelor şi, cu sigiranţă, nici gândul lui Ceauşescu nu a fost mutat de la ideea de a achiziţiona, într-o formă sau alta, preţioasele diamante. “În 1975, Ceauşescu mi-a ordonat să obţin tehnologia şi echipamentul pentru producerea diamantelor sintetice”, scrie Pacepa în Orizonturi Roşii, “iar după doi ani i-am prezentat mostre de diamante, obţinute experimental într-o instalaţie – pilot. Încântat, Ceauşescu mi-a ordonat să construiesc o fabrică pentru a produce în secret diamante sintetice în România. Am construit uzina de diamante aşa cum ar fi făcut-o un capitalist, folosind o clădire veche, abandonată, în loc să construiesc una nouă, bătătoare la ochi, după cum este moda în blocul sovieric, şi am dotat-o cu o mulţime de computere, în locul muncitorilor. În toamna anului 1977, uzina era în probe tehnologice, iar la începutul lui 1978, a început producţia indistrială pe scară largă. Când Elena a văzut primele mostre de diamante sintetice, a făcut ochii cât cepele şi a cerut imedit ca un borcan plin cu diamante sintetice să fie pregătit pentru aniversarea a 60 de ani de la naşterea lui Ceauşescu, 26 ianuarie 1978”.
Be First to Comment