Istoria planșeului din Piața Unirii, una dintre construcțiile emblematice ale Bucureștiului interbelic, este strâns legată de viziunea modernizatoare a orașului din acea perioadă și de personalitățile care au contribuit la dezvoltarea sa. Proiectul planșeului, care astăzi se confruntă cu riscul prăbușirii din cauza degradărilor severe, a fost conceput inițial ca parte a unui plan grandios de transformare a Dâmboviței și a întregii zone centrale a Capitalei.
Conceput ca o soluție pentru acoperirea râului Dâmbovița și pentru fluidizarea traficului, planșeul de la Unirii nu este doar o simplă placă de beton, ci un adevărat pod peste râu, cu dimensiuni impresionante: 32 metri lățime, între 80 și 120 cm grosime și o lungime de 360 metri. Acesta traversează o parte din Parcul Unirii în diagonală și a fost finalizat în 1934, în cadrul unui proiect urbanistic îndrăzneț, inițiat de primarul Dem. I. Dobrescu, cunoscut pentru ambiția sa de a moderniza Bucureștiul.
Dem. I. Dobrescu, primar al Capitalei între 1929 și 1934, a fost cel care a visat la realizarea unei „esplanade monumentale” care să acopere Dâmbovița și să devină un element central al orașului modernizat. În lucrarea sa „Cum vor fi Bucureștii în viitor”, el își expunea viziunea futuristă asupra Capitalei, considerând că acoperirea Dâmboviței va transforma orașul din punct de vedere estetic, funcțional și igienic. Dobrescu își imagina o esplanadă care să împartă Bucureștiul în două părți aproape egale, asigurând atât o mai bună circulație, cât și o îmbunătățire a valorii urbanistice a orașului. El vedea în acoperirea Dâmboviței nu doar o soluție estetică, ci și o modalitate de a elibera spațiu pentru construirea unui sistem de metrou subteran, care ar fi ușurat transportul de mărfuri și persoane.
În timpul mandatului său, Dobrescu a reușit să inițieze o parte din acest plan, însă construcția efectivă a planșeului de la Unirii a fost realizată sub mandatul primarului Alexandru G. Donescu, între 1934 și 1938. Donescu a continuat viziunea predecesorului său și a supervizat finalizarea lucrării, care a fost inaugurată pe 8 iunie 1935, în prezența regelui Carol al II-lea. La momentul inaugurării, proiectul a fost întâmpinat cu entuziasm, fiind considerat o lucrare monumentală, nu doar din punct de vedere tehnic, ci și artistic, îmbinând utilitatea cu estetica, conform discursului lui Donescu la inaugurare.
Planșeul a fost construit pentru a descongestiona traficul din zona Halelelor Centrale, un important centru de aprovizionare pentru locuitorii Bucureștiului. Construcția sa a presupus o structură solidă, care să poată susține nu doar traficul pietonal și vehicular, ci și tramvaie și vehicule grele. Au fost instalate patru linii de tramvai, benzi pentru autovehicule și trotuare largi pentru pietoni, toate susținute de o fundație formată din 1200 de stâlpi de stejar și 450 de stâlpi de beton armat. Datele impresionante ale construcției – folosirea a peste 1 milion de kilograme de lemn și fier, 2.270.000 kg de ciment și 16 milioane de kilograme de pietriș – reflectă amploarea și complexitatea proiectului.
Societatea „Via”, condusă de I. Walster, a câștigat licitația pentru realizarea lucrării și s-a ocupat de toate etapele de construcție, de la săpături și fundații până la finalizarea planșeului. Proiectul a fost calculat să reziste la un trafic intens, inclusiv camioane de până la 13 tone și tramvaie de 23 de tone pe o osie. În ciuda tehnologiilor avansate pentru acea perioadă și a atenției deosebite acordate detaliilor tehnice, planșeul de la Unirii, după aproape 90 de ani de la inaugurare, se află într-o stare gravă de degradare. Infiltrațiile de apă, apariția stalactitelor și defectele structurale severe reprezintă amenințări reale pentru stabilitatea sa, conform expertizelor recente.
Viziunea inițială a lui Dem. I. Dobrescu pentru acoperirea completă a Dâmboviței și transformarea ei într-un element central al Bucureștiului nu a fost niciodată realizată în întregime. Totuși, planșeul de la Unirii rămâne un simbol al ambițiilor urbanistice ale perioadei interbelice și un exemplu de inginerie și arhitectură modernă pentru acele vremuri. Azi, însă, soarta acestui monument tehnic este incertă, necesitând lucrări urgente de consolidare pentru a preveni o catastrofă urbană.
sursa: b365.ro
Comments are closed.